Faptul ca 2020 a fost unul dintre cei mai dificili ani pentru majoritatea dintre noi, nu este o noutate. Asa cum nu este o noutate nici faptul ca, in societate, sa-ti arati vulnerabilitatile nu este o optiune daca nu vrei sa fii linsat de viu ori cel putin izgonit intr-un colt cu eticheta de om slab, sau care deranjeaza societatea. Asta avem, cu asta dansam.
Si cu toate astea, ce facem cand cele doua se imbina? Atunci cand nu vrem sa ne manifestam vulnerabilitatile, adica sa ne aratam doborati, tristi, frustrati, apelam la tot felul de mecanisme de aparare, care au o paleta foarte larga de aplicabilitati. Multe lucruri pot lua forma unui sistem de aparare, cum ar fi de exemplu mersul la petreceri sau consumul de alcool. Problema cu 2020 este ca ne-a luat o mare parte din variantele pe care le-am avut la dispozitie si care ne ajutau sa ne echilibram. Lucru bun pe termen lung daca stim ce sa invatam din asta, insa greu de dus pe termen scurt.
In toata nebunia pe care o traim, schimbari de obieceiuri, reguli, o gramada de necunoscute la care nu stim cum sa ne raportam si cum sa le gesionam, se mai adauga pentru multi dintre noi si pierderea oamenilor dragi. Indiferent ca vorbim acum de decese propriu-zise sau despartiri, divorturi. O trauma puternica si un doliu poate fi resimtit si in cazul pierderii unei afaceri sau a unui job pe care l-am avut o perioada lunga de timp sau care a insemnat foarte mult pentru noi. Practic, orice ne provoaca aceasta capacitate de a ne adapta la noua realitate.
Procesul de acceptare a unei pierderi nu se potriveste cu asteptarile societatii din partea noastra. Asteptari care cantaresc greu in vremurile de azi, asigurandu-ne acceptarea sociala si confirmarea ca suntem suficient de buni. O pierdere poate fi intr-adevar procesata atunci cand i se permite sa scoata la lumina intreagul spectru de emotii, in ritmul ei. Atunci cand pierdem o persoana draga sub orice forma, exista mai multi pasi prin care este firesc sa trecem: negarea, furia, disperarea, depresia, acceptarea si eliberarea. Nu in ordinea asta si nu intr-o varianta lina. Este firesc sa fim initial furiosi apoi sa simtim ca ne vindecam, dupa care sa intram iar intr-o faza de negare, apoi in cea de depresie. Vindecarea nu este lina, nici in cazul unei despartiri, nici in cazul pierderii unei persoane dragi.
Uneori avem nevoie sa ne agatam de lucruri, de idei, de pasiuni. Uneori incercam sa scapam din durerosul proces de vindecare prin prisma oamenilor din jurul nostru, alteori avem nevoie doar sa ne mintim putin, ca sa ne tragem sufletul macar pentru putina vreme. Nu hotaraste nimeni cum anume alegem sa ne ducem doliul si suferinta, asa cum nu exista o varianta perfecta de a face asta. Nu este nimic gresit in niciuna dintre aceste etape, insa mai dureros decat durerea in sine este chinul de a ne preface ca suntem bine.
Acel chin de a tine adanc ingropate emotiile ce ne coplesesc. Acea imagine nepatata pe care trebuie sa o afisam celorlalti pentru a nu fi luati la rost, judecati, etichetati. De cele mai multe ori nici macar nu stim de ce facem asta. Incercam sa ii impresionam pe ceilalti aratandu-le ceea ce credem ca vor sa vada. Oameni reci, fara sentimente, superficiali, ce nu pot fi clintiti nici de o despartire, nici de un esec, nici de singuratate.
Acesta este idealul nostru, nu? Sa fim cat mai reci si de neclintit. Paradoxul in toata aceasta munca ce o ducem cu totii de a afisa ceva ce nu suntem este ca fiecare dintre noi merge acasa si pune capul pe perna sperand sa gaseasca intr-o zi, un suflet care nu e rece, nu e de neclintit si cu care, in sfarsit, va putea sa-si impartaseasca emotiile.
Nimeni nu poate decide cum ar trebui sa fie procesul tau de vindecare asa cum nimeni nu ar trebui sa te influenteze in exprimarea emotiilor. Sa iti oferi ragaz si spatiu pentru a putea procesa aceasta durere este singura cale sanatoasa de vindecare. Poti fugi prin tot felul de lucruri, dar in final va trebui sa stai fata in fata cu durerea ce te sfasie in interior.
